Detalii

Dreptul meu de republicare este legitim deoarece manuscrisul ce l-am găsit în arhiva Bisericii Armene din România a fost donat bibliotecii acesteia. Din acest motiv nu am să introduc numele autorului în rubrica de autori clasici al acestui site ci am să-mi asum răspunderea şi onoarea de a-l prezenta aşa cum a fost descris biografic de către soţia sa. Manuscrisul este cuprins între coperţile unui dosar ce este înscris de o mână tremurată dar optimistă, în rânduri ce asced din stânga spre dreapta:

„Donat Bibliotecii Comunităţii Armene din Bucureşti – 2 Decembrie 1951

Manuc – Bei
Mirzanian
(1769-1817)
de G. Bezviconi
Inst. Româno-Sovietic de istorie nr. 141

Comunicare ţinută la Secţia de Istorie Modernă şi Contemporană a Institutului de Istorie al Academiei RPR., în cursul anului 1951.”

Intervenţiile mele pe text vor fi minime şi am să încerc să păstrez limbajul (uneori arhaic sau defectuos) şi forma în care apare pe foile îngălbenite de timp. Am vorbit destul, să lăsăm istoria să de desfăşoare:

DESPRE GHEORGHE G. BEZVICONI
14 Aprilie 1910 – 30 Aprilie 1966

A început să publice foarte tânăr.
În 1927
Publică articole despre cercetăşie.
În 1929
Publică primul articol istoric despre „Cimitirul Rîşcani” (Se găseşte la Biblioteca Academiei R.S.R.)
În 1932
Publică prima sa carte: „Educaţie şi cercetăşie”.
Şi începând de la 1932 publică zeci de articole şi studii de istorie în revista şi ziarul „Viaţa Basarabiei”, „Cuvîntul Moldovenesc”, „Gazeta Cărţilor”, „Neamul Românesc”, „Bugeacul”, „Însemnări Literare”, „Cuget Clar”, „Ararat”, „Vremea”, „Arhivele Olteniei”, „Curierul Ieşean”, „Preocupările Literare” şi altele.
În 1933
A fondat revista „Din trecutul nostru”, care era considerată oficial ca una din cele mai frumoase din ţară. Aceasta au semnalat-o N. Iorga, Artur Gorvei, I. Bărbulescu şi alţii. A fost membru fondator al Societăţii scriitorilor din Basarabia (membru al Comitetului de Conducere) şi reprezentantul Societăţii la Bucureşti. A fost considerat ca unicul discipol şi succesor în generaţia tînără a scrisului istoric a lui Nicolae Iorga. Şi într-o revistă s-a scris: „Că nici un scriitor basarabean n-a obţinut un succes asemănător în străinătate”.
Revista „Din trecutul nostru” s-a tipărit pînă în anul 1940 şi multe ţări au fost abonate la ea.
În 1935
Primeşte Marea Medalie de Aur a Institutului de Istorie şi Heraldică al Franţei
În 1936
Primeşte Crucea Ligii Republicane Franceze a Binelui Public cl. a III-a, şi Medalia de onoare Vermeil, a Societăţii Academice „Arte-Sciences-Lettres” din Franţa. (Odată cu primirea acestei diplome a fost invitat să fie Corespondentul-Delegat al Societăţii pentru România). Tot în acest an este propus membru-corespondent al Academiei Române.
În 1937 În toamna anului 1937 părăseşte definitiv Chişinăul şi se mută la Bucureşti, centru unde pulsează viaţa culturală a ţării. Aici continuă aceeaşi activitate rodnică pe tărîm ştiinţific şi colaborează la cele mai de seamă reviste din ţară. Mereu scrie şi mereu publică.
În 1938
Primeşte premiul „Hanul Ancuţei” pentru cercetări istorice.
În 1940
Nicolae Iorga propune pentru premiere primul volum al lucrării „Boierimea Moldovei între Prut şi Nistru” de G. Bezviconi.
În 1948
Primeşte premiul Academiei Române „Năsturel”.
Gheorghe Bezviconi a fost de asemenea membru corespondent al unor Institute de Istorie din Franţa şi Belgia. A fost membru onorar al Societăţii Publiciştilor şi scriitorilor străini din Bulgaria cu sediul la Sofia. Şi despre el au apărut multe articole elogioase în multe ţări europene.
În 1962
Apare ultima sa carte: „Contribuţii la Istoria relaţiilor Româno-Ruse (din cele mai vechi timpuri pînă la mijlocul secolului al XIX-lea).
Recenzii elogioase în ţară şi străinătate. Lucrarea este „scrisă de pe poziţii Marxiste” (Lit. Armenia, 1964, nr.5). „Mărturiseşte despre larga erudiţie a autorului” (Voprosî Istorii, 1963, Nr.9). Iar recenzia apărută în „Veac Nou” (Nr.49/925, 1962) scrie: „Intitulată modest „Contribuţii”, şi care de fapt este o istorie a României pînă la 1859 văzută prin prisma legăturilor cu Rusia”. Totalul paginilor scrise şi tipărite d Gh. Bezviconi atinge cifra de 7.000 (şapte mii), afară de articolele publicate, care ajung la un număr de cîteva sute. Afară de manuscrisele rămase. E de notat că numai după 23 August 1944 a publicat 2.000 (două mii) de pagini.
Totdeauna a scris de pe poziţii democratice şi totdeauna a luptat pentru dreptate.
În 1967
La noi în ţară a fost scris şi tipărit un Necrolog (În romano-slavică, XV).
În 1968
Armenia recunoscătoare i-a dedicat un articol (20 de pagini) deoarece în scrierile sale a tipărit multe pagini despre acest harnic popor. Iar într-un studiu publicat recent de Academia Armeană este scris că: „Primul istoric care a publicat biografia ştiinţifică a lui Manuc-Bei a fost istoricul român Gheorghe Bezviconi”.
Şi înainte de a termina, Vă comunic începutul unei scrisori pe care marele nostru savant Nicolae Iorga, a adresat-o soţului meu.
... activitatea d-lui Bezviconi e atras atenţia lui Iorga, care i-a scris pe scurt:
...”Totdeauna am remarcat articolele D-tale, atît de preţioase şi am preţuit munca atît de folositoare, pe care o dai ştiinţei...” mai departe de comunică (,) că:
„Profesorul Nicolae Ioraga semnalează în periodicele D-sale apariţia tuturor studiilor tînărului autor” (Lumea, nr.5493, 1936).
(scris de mînă) Iar în 1940 în „Revue Historique du Sud-Est Europeen” sub semnătura lui Iorga apare o lungă dare de seamă asupra activităţii ştiinţifice a lui Gh. Bezviconi.

Care diplomă sau distincţie din ţara noastră poate egala cu aceste rănduri, trimise de apostolul culturii româneşti, unui tînăr cercetător, care număra pe atunci vîrsta de numai douăzeci şi ceva de ani.
Astăzi şi după moartea sa mereu citat în ţară şi străinătate, deoarece în decurs de lunga sa activitate ştiinţifică –a scris şi a tipărit cîteva decenii_ a abordat diferite probleme, în care era recunoscut ca o autoritate. În scrierile sale a făcut multe descoperiri importante, necunoscute pînă la el, îmbogăţind prin ele istoria, şi arta şi literatura românească. Şi astăzi într-un studiu istoric apărut la Moscova sunt citaţi numai patru istorici români: Bezviconi, Giurescu, Iorga şi Panaitescu, primul fiind citat şi amintit de mai multe ori.
Această rodnică, prodigioasă şi desinteresată activitate ştiinţifică pe parcurs de patru decenii n-a putut să nu stârnească invidia şi ura multor oameni lipsiţi de talent şi mărunţi la suflet. Aceşti oameni au căutat pe toate căile să distrugă această rară personalitate de istoric şi savant, care le copleşea şi continuă să le copleşească şi dincolo de mormânt, deoarece a studiat şi tipărit cu zeci de ani în urmă, unele probleme cu care ei se ocupă abea astăzi.
Cele de mai sus au fost luate în considerarţie. Secţia de Ştiinţă a CC împreună cu Academia Română au studiat situaţia şi istoricului Gheorghe Bezviconi i s-a aprobat pensia pentru aproape patru decenii de scris... a murit în ajunul ei.
Şi astăzi la figura 37 din cimitirul Belu, sub o mdestă cruce de stejar, în aşteptarea celei de granit, sub lespezi grele de ciment zace acela, care ce nu făcea şi nu scria dacă mai trăia încă.
La o distanţă de mai puţin de 5 minute, la figura 39 stă alt istoric. Istoric al unel generaţii mai vechi, scumpul său Nicolae Iorga.
Doi istorici mari, două generaţii.
Nicolae Iorga şi Gheorghe Bezviconi. Figura 37 şi figura 39.
(scris de mână) Doi istorici adevăraţi, care în sfînta lor dragoste pentru tot ce era istorie au cutreerat ţara şi au răscolit arhive. Au muncit cu adevărat şi n-au patronat ...(indescifrabil).
Gheorghe Bezviconi a fost multilateral.
Atenţiei sale n-a scăpat nici cimitirul Bellu despre care el a scris şi tipărit pentru prima dată în anul 1940.
În 1954 a terminat o lucrare monumentală „Necropola Capitalei”- 300 pagini şi care de 15 ani aşteaptă lumina tiparului. Lucrarea unică în felul ei, la care mereu apelează şi ţara şi străinătatea. Lucrarea care i-a adus şi denumirea de „istoric al cimitirului Bellu”.
Generaţiile viitoare de istorici, care cresc vor avea în vedere şi acest lucru, şi Mormântul istoricului Gheorghe Bezviconi de la Bellu reclamă şi atenţia şi grija lor.

(semnatură holograf) Tatiana G. Bezviconi
1969

Prezint în următoarele pagini, o scrisoare a doamnei Tatiana Bezviconi, această avocată iubitoare şi înverşunată a soţului său, adresată istoricului armean H. Dj. Siruni care în anul 1968 vorbea despre Bezviconi în sala Muzeului Armean cu ocazia comemorării acestuia. Poate cu altă ocazie o să dau luminii şi studiul său despre Bezviconi. Până atunci, dacă este cineva interesat, acesta îi stă la dispoziţie.
21.XI.969

Domnule Siruni,

A trecut un an şi şase luni de la Parastasul din 12 mai 1968, organizat de P.S.S Episcopul Dirayr Mardichian.
Dvs. care V-aţi oferit în calitate de conferenţiar, m-aţi promis un exemplar, o copie asupra celor cetite.
Un exemplar fidel celor cetite trebuie să fie depus şi la Secretarul Episcopiei. Aşa cere eticheta şi obiceiul. Şi dacă nu mă înşel acest lucru este obligatoriu. Dvs. aţi procedat destul de straniu. Vă repet încă odată, că eu am nevoie de copia celor cetite de Dvs.
Sînt foarte mirată, numai atît, că istoricul George Bezviconi, cunoscutul armenolog şi armenofil, n-ar fi procedat aşa, nici faţă de Memoria lui Siruni, nici faţă de legitimă şi naturală dorinţă a soţiei de a păstra un exemplar la ea acasă.

Tatiana Bezviconi

P.S.
Plicul pentru mine puteţi trimite pe adresa noastră din:
Str. Bujoreni nr.27. Bloc T7, et. I, ap. 15 Sector 7, Of. Bucureşti 58, sau lasă la cineva la Biroul Episcopiei.

T.B.

(Cert este că domnul Siruni s-a conformat doleanţei acestei aprige şi onorabile doamne!)
Aici începe studiul lui G. Bezviconi asupra vieţii lui Manuc-Bei. Am să redau câteva rânduri pentru a vă capta atenţia urmând reveni cu alte pasaje, în ordine şi în funcţie de timpul ce îl am la dispoziţie.

MANUC-BEI MIRZAIAN (1769-1817)

Manuc-Bei Mirzaian este unul din fruntaşii progresişti ai Sud-Estului Europei de la începutul secolului al XIX-lea, reprezentantul burgheziei în ascensiune, care a grăbit desvoltarea capitalismului şi care. Spre deosebire de semenii săi, pe lângă propriile interese, a căutat prin ridicarea nivelului economic şi social de viaţă a populaţiei locale să contribue la schimbarea regimului de asuprire care domnea în Imperiul Otoman faţă de popoarele subjugate. În cele din urmă, el şi-a îndreptăţit cu încredere nădejdiile de izbăvire asupra Rusiei, constituind astfel, acum o sută de ani, puntea de legătură între aceste regiuni şi marea noastră vecină. Promotor al comerţului şi reorganizator al oraşelor din Bulgaria, dragoman şi bei, susţinător al reformelor progresiste în Imperiul Otoman, mare negustor şi agricultor, paharnic şi cămăraş în
Ţara Românească, salvator de devastare al oraşului Bucureşti, numit principe-bei al Moldovei, unul din făuritorii tratatului de pace din 1812, darnic filantrop, prinţ al armenilor la Congresul de la Viena, excelenţă şi cavaler în Rusia, sfetnic de încredere al Marelui Vizir Mustafa Paşa-Bei-raktar, onorat de sultan şi de Împăratul Alexandru I, bărbat de stat cu vederi largi şi cu importante proiecte, acest demnitar al Orientului Apropiat, cu diverse rosturi istorice în diferite ţări şi totuşilipsit de spiritul parazitar al cosmopolitului, a rămas multă vreme în uitare, nedreptăţit de multe ori din cauza concepţiilor „naţionaliste” ale unor istorici burghezi şi a povestirilor anecdotice a doi-trei contemporani, lipsite de orice temei documentar. Biografia sa, care prin bogăţia sbuciumatei vieţi întrece romantismul existenţei unui conte de Bonneval, cu toate acestea n-a fost schiţată decât acum câţiva ani (1934 şi 1938), în cadrul ei real, când am publicat rodul celor dintâ cercetări de arhive (n.s.Arhiva familiei Manuc-Bei pusă la dispoziţia noastră de baronul Maurice Schilling 1872-1934, fost director al ministerului afacerilor străine din Petersburg; dosarul despre nobilimea studentului Gr.I. Manuc-bei, nr.433, 76 file, început la 20 decembrie 1869, la Arhivele Statului din Chişinău, arhiva lui Tigran Pruncu 1861-1942, notar public din Câmpulungul-Moldovei, ş.a.). Alţi cărturari au continuat studiile în adevărata-i lumină a personalităţii fruntaşului uitat, care apare ca un susţinător al ideii autonomiei regionale, ca bază a rezolvării problemei naţionale, prin egalitatea naţiunilor în drepturi, astfel făcându-se posibilă folosirea şi desvoltarea tuturor bogăţiilor naturale şi forţelor de producţie a ţărilor.
E vorba de Manuc-Bei Mirzaian, legendarul fruntaş armean, înmormântat în pridvorul bisericii armeneşti din Chişinău, capitala Republicii Socialiste Sovietice Moldoveneşti.În 1852, congregaţia călugărilor mâhitarişti (ordin călugăresc catolico-armean ) din Viena a publicat în armeneşte cea dintâi „Descriere a vieţii lui Manuc-Bei Mirzaian”, datorită penei mâhitaristului Hevond Hovnanian. (n.s. altă ediţie, apărută în 1890, la Viena, e amintită de T. Cornel, „Figuri contimporane din România”, Bucureşti, 1909, p.473). Panegiricul acesta l-a completat în 1881, la Moscova, armenologul Mser Mserianţ, succedat de Ghevork Ohluhian. Folosindu-sa de aceste scrieri, Akim Popov (n.s. Popular tipograf din Chişinău) a lăsat într-un manuscris în limba rusa, biografia lui Manuc-Bei, intitulată: „Decrierea şi vederile târgului Hânceşti, moşia prinţului I. Manuc-Bei (1885). Spicuind aceleaşi izvoare a mai apărut schiţa: „Siluete armeneşti din vechime în Bulgaria”, publicată în Almanahul armeano-bulgar, pe anul 1926, din Sofia.
Recent, în 1947, sub auspiciile Institutului de Istorie al Academiei de Ştiinţe din Moscova a apărut o valoroasă lucrare (n.s. Unele obiecţiuni, în recensia lui V. Luţki, din revista „Voprosî Istorii”, 1948, nr.2, p.146-152 şi articolul critic al lui G. Akopian, din aceeaşi revistă, 1950, nr.2, p.99-112), alcătuită de profesorul universitar sovietic A.F.Miller şi intitulată: „Mustafa-Paşa-Bai-raktar”. Scopul acestui studiu, de peste cincisute de pagini, este zugrăvirea unei etape a istoriei Imperiului Otoman,în care în grup de fruntaşi progresişti, făcând parte din societatea politică secretă numită „Prietenii din Rusciuc”, a încercat în anii 1807-1808 să îndrepre Turcia „pe drumul civilizaţiei” (n.s. A.F.Miller, op.cit., p.8). În fruntea acestui grup se afla Mustafa-Paşa-Bai-raktar, distins bărbat de stat turc, dar şi mai caracteristică- subliniază A.F. Miller- este participarea la activitatea societăţii secrete a unui nemahomedan, bancherul armean Manuc-Bei Mirzaian. Istoricul sovietic foloseşte în largă măsură corespondenţa inedită a diplomaţilor ruşi din Principatele Dunărene, care oglindeşte rolul important al lui Manuc-Bei în desfăşurarea vieţii economice, sociale şi politice a Imoeriului Otoman şi tratativele turco-ruseşti.Cu toate acestea, neavând cunoştinţă de ultimele studii referitoare la Manuc-Bei, A.F. Miller nu poate să prezinte în ansamblu activitatea acestui sfetnic principal al lui Mustafa-Paşa-Bariaktar, mărginindu-se –în această privinţă- la sumare completări de note biografice (n.s. Din lucrarea lui Ottokar Schlechta Wsseerd: Die Revolution in Constantinopel in dem Jahren 1807 und 1808, Viena, 1882, p.5., A.F. Miller op.cit, p.395, nota 16 a aflat că la Viena s-ar fi tipărit în 1851, în limba armeană cu litere turceşti, o biografie a lui Manuc-Bei, alcătuită de Leon Hunan. Cartea nu s-a găsit la principalele biblioteci vieneze; în schimb i s-a trimis cu întârziere pelegiricul lui Hevond Hovnanian, citat de noi mai demult.... N.E.... din cauza necunoaşterii limbii armene, Bezviconi nu a realizat că Levon Hunan şi Hevond Hovnanian sunt una şi aceeaşi persoană, Leon=Hevond, Hunan=Hovnanian în traducere). Cum materialul publicat de A.F. Miller contribue la reconsiderarea lui Manuc-Bei, este interesant să reluăm problema.

Cam atât pe ziua de astăzi. Cu următorul „episod” începe isoria vieţii lui Manuc-Bei Mirzaian


Armenia, alături de Georgia şi Azerbaidjan, este un străvechi centru de civilizaţie, a cărui trecut se leagă de muntele Ararat şi tradiţiile biblice. Armenii păşesc în istorie odată cu Asirienii şi monumentele lor istorice (Influenţa acestor monumente la noi în ţară a fost studiată de G. Balş: Influences armenniens et georgiennes sur larchitecture roumaine, Vălenii de Munte 1931) păstrează în amintirea urmaşilor viaţa poporului şi faptele de arme ca datează din antichitate. Primele nuclee armeneşti sunt cunoscute din veacul al VI-lea înainte de era noastră. Iar prin veacul (al) II-lea înainte de era noastră s-a închegat puternicul stat armean al lui Ardaşes I. Aşezată pe drumul migraţiunilor popoarelor, din Asia în Europa, Armenia, păstrându-şi fiinţa naţională, se prezintă de aceea o adevărată „minune”. (A. Djivelegov, „Armenia şi Turcia”, Moscova, 1946, p. 3)
Armenii nu s-au născut negustori, ţara lor fiind lipsită, în vechime, de ieşire la mare. Cucerirea Orientului Mijlociu de Arabi a deschis Armenilor, în veacul al VII-lea, drumurile negoţului mondial, încât elementul armenesc, înaintea celui grecesc a pătruns în lumea mahomedană, ca negustori şi mijlocitori la diverse treburi. Prin Crimeia, luând contact cu Genovezii, Armenii au ajuns la Belgorod (Moncastro- Cetatea Albă) şi la Lvov, schimbul de mărfuri pe drumul dintre aceste două centre şi negustorii numeroşi armeni au imigat în părţile noastre, când au fost siliţi să pribegească din patrie, în urma cotropirilor Perşilor şi Mongolilor. Din veacul al XI-lea, după căderea capitalei armene Ani (Minas Păjişkianţ. „Călătoria în Polonia şi în alte părţi locuite de armenii din Ani”, Veneţia, 1830, p.63, şi G. Aivazovski „Despre originea armenilor din Novorosia”, „Notiţele Societăţii de Istorie şi antichităţi din Odessa, 1876, vol. VI, p.550), emigrările armeneşti au ţinut lanţ devenind masive în vecurile al XVI-VIII-lea (aceste emigrări ar fi trebuit tratate paralel cu cele din Trapezunt, care numai aparent se integrează în cele greceşti. Georgienii de astăzi şi Lazii au dat un mare număr de cărturari Ţării Româneşti), dar şi mai târziu, acum cincizeci de ani, pe vremea măcelurilor hamidiene, până şi în 1922, repatrierea Armenilor începându-se abia la 1946, în ţara lor renăscută în comunitatea popoarelor sovietice. În articolul: „Istoria armenească”, Ovanes Tumanian scria că Ruşii au descoperit la sfârşitul veacului al XVIII-lea, când au trecut graniţele Georgiei, privelişti jalnice: astfel în faţa bisericii cetăţii devastate din oraşul Tbilisi, zăcea cadavrul vestitului poet Saia-Nova. Masacrul din 1915, comis de Turci, a pricinuit moartea altui poet, Sialanto, care scrie: O mână de cenuşă este casa mea”.
E nevoie să amintim şirul nenorocirilor trăite de poporul armean, ca să înţelegem mai bine evenimentele de mai târziu şi soarta lui Manuc-Bei, patriotul armean silit să pribegească peste ţări şi mări, unde isoricii naţionalişti burghezi n-au ştiut să-l aprecieze în perspectiva vremii şi a elogiilor contemporane.

* * *
Aşezările armene din Moldova datează din vechime, chiar dinainte de întemeierea voevodatului lui Bogdan (1359) (N.Iorga, Anciens documentes de droit roumain, Bucureşti, 1930, vol.I, p.16), Armenii fiind fondatori, iar nu colonişti ai unor oraşe (Idem. Patru conferinţe despre Armenia, Bucureşti 1929, p.90)., populate de Moldoveni iar nu de Italieni contribuind la extinderea negoţului local. (I. Angelescu, „Historie economique des Roumains”, Paris, 1919, p.238). Alexandru cel Bun şi alţi voevozi moldoveni, văzând că desvoltarea comerţului si a oraşelor din Polonia se datora în parte Armenilor, i-au atras în Moldova, acordându-le multiple privilegii (V. Bănăţeanu, „Armenii în istoria şi văaţaromânească”, Bucureşti, 1938 p.18). Armenii erau cetăţeni înstăriţi şi instruiţi, buni platnici la impuneri, ostaşi voinici şi mijlocitori doriţi între Răsărit şi Apus. Enciclicele Catolicoşilor (Catoilcos-universal, titlul patriarhului suprem al tuturor armenilor cu sediul la Ecimiadzin, la vreo 20 km. De Erevan, Capitala Republicii Socialiste Sovietice Armene) pomenesc Belogradul (Cetatea Albă-Mankrman) din 1384, când catolicosul Teodoros aşează biserica locală sub jurisdicţia episcopului armean de Lvov (Alişan. „Kameniţa”, p 217-220). La 30 Iulie 1401 a luat fiinţă episcopia din Suceava (P.P. Panaitescu, „Hrisovul lui Alexandru cel Bun pentru episcopia Armeană din Suceva, Revista Isorică Română, 1934, p.54-56). Călătorii străini – G. Pray (Dissertationes historico-criticae, Vindabona, 1775, p. 170), Guillebert de Lannoy (Ed. 1863, vol. III, p.438), Wavrin (Anciennes chroniques, ed. Dupont, II, p.95), Donato de Lezze (Hisoria Turchesca, ed. D. Ursu, Bucureşti 1910, 1910) şi alţii semnalează importante grupuri armeneşti la Cetatea Albă, care devine un centru însemnat nu numai din punct de vedere economic, dar şi cel spiritual, deoarece aolo găsim, în 1460, chiar un episcop armean. Armenii au participat la răscoala poporului moldovenesc condusă de sărdarul Hâncu, în 1671, împotriva lui Duca Vodă, unealta exploatatorilor turci. În ce priveşte biserica din Cetatea Albă, cea mai veche din Sud-Estul Europei (Inscripţie armenească din Cetatea Albă, amintită de Gr. Goilav „Armenii ca întemeietori de oraşe în părţile de răsărit ale Europei” Bucureşti, 1909, p.12, nu corespunde anului arătat)... (n.e. Acest lucru este inexact, pisaniile bisericilor armene din Botoşani şi Iaşi atestă prezenţa armenilor în Moldova din anii 1351, respectiv 1395, descoperiri istorice ulterioare din Cetatea Albă atestă prezenţa armenilor acolo în anul 946), locaşul acesta este clădit înainte de 1446, anul amintit într-o inscripţie de pe zid (Gr. Avakian „Inscripţii armeneşti din Cetatea Albă, Bucureşti, 1923, p.6, „Schiţa istoriei Armenilor din Cetatea Albă până în veaqcul XIX, Cetatea Albă, 1922, şi „Rectificări şi adăugiri.Ceatea-Albă, revista Ani, 1936, vol III, p.76 şi urm; L. Melik-Bekov, „Vechimile Armeneşti din Akkerman” Tbilisi, 1911). Izvorul din apropierea oraşului, de pe malul limanului, zis al Sfântului Ioan cel Nou, cel mult a fost zidit pe locul unde a fost martirizat pe la 1330, de Turco-Tătari, acest- după părerea noastră- şaz din Trapezunt. Vechea tablă cu inscripţia armenească de pe izvor, păstrată lamuzeul arheologic din Odessa, menţiona pe Tevan-Aga, vistierul Crimeii pe la 1743, tabla nouă aşezată de Armeni vorbind despre dascălul Hovhanes, decedat 1715.
În veacul al XVII, în viaţa economică a Principatelor Dunărene, locul Armenilor îl ocup Grecii, cari, mai cu seamă sub domniile fanarioţilor, pornesc o prigoană (V. Mestigian, „Istoria Armenilor”, Bucureşti, 1926, vol.II, p.36) împotriva elementului de concurenţă al negustorilor armeni. Aceştia nu mai pot ajunge la ranguri boiereşti, încât distincţia de paharnic şi moşier mare în Ţara Românească a lui Manuc-Bei, apare mai târziu ca un fapt excepţional. De asemenea, apariţia acestui bărbat de stat a fost posibilă datorită evoluţiei poporului armean: în veacul al XVI-lea, în Armenia a început să se nască o burghezie nouă, în special aceea comercială. S-au înmulţit călătoriile şi emigrările la Constantinopol şi peste mare. Numărul Armenilor din regiunea Dunării a sporit. Noua burghezie furniza mijloace cărturarilor şi clerului, pentru înfiinţarea şcolilor şi tipărirea cărţilor. Curentul cultural a crescut în deosebi în veacul al XVIII-lea. În Indii a luat fiinţă prima publicaţie periodică armenească. Mhitariştii din Veneţia au pornit şi ei imprimarea unor studii geografice, istorice şi literare armeneşti (A. Djivelegov, op. cit., p.7). Odată cu aceasta au sporit emigrările Armenilor în Rusia, al cărei rol civilizator faţă de popoarele din raza Mării Negre l-a subliniat Engels (scrisoare din 23 Mai 1851 către Marx). În urma groaznicelor prigoane din partea Turco-Tătarilor, în 1789, pe vremea unui război dus de Rusia împotriva Turciei pentru asigurarea graniţei şi pentru eliberarea popoarelor din Sud-Estul Europei, un grup de Armeni s-a mutat la Bender (Tihina), unde se afla cartierul general a prinţului Potiomkin, trecând apoi peste Nistru, stabilit fluviu de hotar, şi aşezându-se la Dubăsari şi Grigoriopol, oraş fondat în 1792 cu participarea arhiepiscopului armean Iosif Argutian (1743-1801). Eparhia acestui viitor Catolicos, pe timpul războaielor, se extindea asupra Moldovei, unde el a călătorit în 1790 (V. Mestugian, op. cit, p. 54). Lui Manuc-Bei a revenit rolul de unificator al tuturor acestor Armeni, cari aşteptau cu nerăbdare posibilitatea organisării vieţii lor pe temelii mai solide, văzând în apropierea armatelor ruseşti şi în biruinţa revoluţiei franceze asupra feudalismului, zorile unei epoci noi, mai fericite.

* * *
De spre originea lui Manuc-Bei scrie Hevond Hovnanian. Era fiul negustorului Martiros Mirzaian, originar din datul Karpi din regiunea Araratului. Jefuit de Perşi, Martiros a colindat Turcia, aşezându-se în cele din urmă la Burgas, apoi la Ruşciuc, unde s-a însurat cu fata bogatului negustor Hanum-Oglu. Manuc s-a născut din această căsătorie în 1769, la Ruşciuc.
Până la vârsta de 12 ani, copilul a crescut în casa părintească şi a învăţat la şcoala din oraşul natal; apoi a fost trimis la Iaşi, în Moldova, la un negustor armean. Rechemat la 1785 la Ruşciuc, tânărul s-a însurat cu Mariam, fata cunoscutului Avet, şi, rămas în curând orfan a preluat conducerea întreprinderilor părinteşti. Proaspătul negustor a vizitat Constantinopolul, îmbunătăţindu-şi mult starea materială. Era impunător nu numai prin bogăţia sa, dar şi prin înfăţişarea distinsă, inteligenţa şi calităţile sufleteşti, înzestrat fiind şi de darul oratoric.
În acea epocă, Imperiul Otoman, de structură feudală înapoiată, în descompunere, şi lipsit de unitate economică, suferea de frământări interne; provinciile mărginaşe ale ţării erau de fapt independente, puterea uzurpându-se acolo de aiani – dârji căpitani de bande, cari mai târziu erau recunoscuţi de sultan drept guvernatori ai regiunilor respective, ori răsturnaţi cu ajutorul altor paşale răsculate. Astfel în 1796 la Ruşciuc a ajuns stăpân pe viaţă şi pe moartea cetăţenilor un fost sacagiu, Ismail Tersinicli-Oglu, care nu urmărea decât propria îmbogăţire. Agricultura a ajus mai demult într-o stare de decădere, iar impunerile samavolnice au ruinat ţărănimea. Desvoltarea economică locală stagna şi populaţia comercială şi meseriaşă a oraşului sărăcea, periclitându-se chiar viaţa bogatului negustor Mirzaian. Sfătuit să fugă, manuc, din contra, s-a prezentat personal aianului şi i-a oferit o sumă de bani mai mare decât acel îşi închipuia în lăcomia lui. El s-a angajat şi pe viitor să-i fie vistier lui Tersenicli-Oglu, în caz dacă i s-ar garanta libertatea schimbului de produse, care ar crea buna stare a cetăţenilor din Ruşciuc. Oraşul a redevenit astfel cel mai important centru comercial de la Sud de Dunăre în drumul de la Constantinopol în Ţara Românească şi Transilvania, aianul şi Manuc profitând amândoi de pe urma stabilirii ordinii şi a noului aşezământ economic în întreaga regiune. Curând, datorită politicii înţelepte inspirate de Manuc, Teresenicli-Oglu s-a apropiat de guvernul turc, dându-i ajutor în lupta împotriva lacomului Pasvant-Oglu, aianul din Vidin, şi a rebelilor Kirdjalii. Teresenicli-Oglu a fost recunoscut paşă de sultan, iar Mirzaian, în calitate de sfetnic al său, a fost numit prim negustor şi vistier al provinciei. În acelaşi timp, ajuns mijlocitorul principal în relaţiile economice dintre Ruşciuc şi Bucureşti (A.F. Miller, op. cit., p.20), Manuc a obţinut în 1802 rangul de sărdar, iar în anul următor acel de paharnic, în Ţara Românească. Minas Păjişkianţ, care a călătorit pţin mai târziu, în 1808, prin Ungaria, Principatele Dunărene şi Bulgaria, a vizitat la Ruşciuc casa ospitalieră a lui Mirzaian.
Încă în primăvara anului 1806, dându-şi seama de fierberea dinprejur şi temându-se de schimbări de ocârmuire, care ar dăuna şi mai mult orânduirii economico-sociale din localitate, Manuc a crezut de cuviinţă să-şi asigure existenţa prin trecerea la supuşenia rusească; de altfel, ca adversari ai lui Pasvant_oglu, care se orienta către Francezi, Teresenicli-Oglu şi sfetnicul său, Manuc, erau filoruşi. În vederea căpătării cetăţeniei ruseşti, Mirzaian s-a adresat prin domnitorul Ţării Româneşti, Constantin Ipsilanti, lui Bolkunov, consulul Rusiei la Iaşi, care a transmis cererea la Petersburg, prinţului Czartoryjski, ministrul afacerilor străine al Rusiei. Ipsilanti l-a recomandat drept: „prieten, confident şi păstrător al bogăţiilor lui Teresenicli-Oglu, - persoană foarte importantă pentru interesele noastre, pentru principat şi, îmi permit să spun, pentru interesele maiestăţii sale imperiale”. Din ordinul împăratului (a se vedea declaraţia consulului L. Kiriko, din 20 Aprilie 1807, ce o reproducem mai jos), Czartoryjski a consimţit îndată să-l înscrie pe Manuc în registrele cetăţenilor ruşi, ca „armean din Astrahan”. Consulul Bolkunov şi Ipsilanti i-au dat numele de familie, după pronumele tatălui său: Martirosian, arătându-i locul de naştere: Erevan.În Mai 1806, Bolkunov i-a eliberat paşaportul valabil şi pentru Turcia (A.F. Miller, op. cit., p.201. Scrisoarea lui Ipsilanti adresată lui Bolkunov, la 20 Martie-1 Aprilie 1806. Răspunsul lui Czartoryjski adrsat lui Bolkunov, la 25 Aprilie-7 Mai 1806. Scrisoare lui Bolkunov, adresată lui Czartoryjski, cu alăturarea copiei paşaportului, la 10-22 Mai 1806)., cu atât mai mult cu cât tratatul de alianţă turco-rusesc a fost reînnoit recent.
*******
Prosperarea oraşelor de la Sud de Dunăre s-a datorat nu numai desvoltării comerţului, dar şi stârpirii banditismului, ceea ce n-a convenit nici Kirdjalilor, a căror răscoală a fost potolită în 1804, şi ienicerilor lui Pasvant-Oglu, nici chiar foştilor haiduci ai lui Tersenicli-Oglu. În August 1806, ei au ucis prin surprindere pe acest paşă, se credea din îndemnul guvernului turc, şi trecând în Ţara Românească, ameninţau cu aceeaşi soartă pe domnitorul Constantin Ipsilanti (R. Rosetti „Arhiva Senatorilor, Analele Academiei”, 1909, vol. XXXI, p.415). Dar succesorul lui Tersenicli-Oglu, Mustafa Baraktar (sau Aldemar) (Fiu de ienicer din Ruşciuc, Mustafa Bairaktar s-a născut în 1765), om viteaz, care îşi dădea sema de foloasele economice ale politicii binefăcătoare de ordine, îl aprecia şi mai mult pe Mirzaian. De altfel, în mâinile lui Manuc se afla visteria lui Tersenicli-Oglu şi, dacă el ar fi ajuns la o înţelegere cu guvernul, întreaga avere putea să fie confiscată. La rândul său, Manuc depindea de acţiunile lui Mustafa-Bairaktar, care putea să asigure înflorirea continuă a comerţului şi a operaţiunilor financiare ale clientelei sale. Burghezia armenească din oraşele dunărene şi din Constantinopol, legată prin interese materiale de Manuc, vedea în persoana sa pe apărătorul ei. Chiar micii moşieri, crescători de vite şi comercianţi turci încredinţau mijloacele lor băneşti lui Manuc (A.F. Miller, op.cit., p.201).
Ca urmare a clarificării situaţiei sale sub oblăduirea noului ocârmuitor, Manuc a căutat să stabilească relaţii prieteneşti între Mustafa-Bairaktar şi Rusia, a cărei cetăţenie el a căpătat în taină. În August 1806, consulul Bolkunov raporta ministrului afacerilor străine, la Petersburg:
„Cunoscutul Manuc, favoritul lui Tersenicli-Oglu, întorcându-se la Bucureşti, zilele acestea a comunicat confidenţial consulului Kiriko, că Mustafa-Baraktar din Ruşciuc este tot atât de devotat Rusiei şi păstrează faţă de ea aceeaşi consideraţie, ca şi predecesorul său, de al cărui exemplu el este călăuzit în toate treburile sale” (Ibidem, p. 202. Scrisoare adresată contelui Budberg, la 29 August –10 septembrie 1806).
Relaţiile dintre Mustafa-Bairaktar şi Constantinopol erau încordate. Între timp, în Noiembrie 1806, a izbucnit războiul dintre Ruşi şi Turci, provocat în special de intrigile lui Napoleon, care, combătând ascendentul Rusiei, căuta să provoace atacarea acestei ţări la Sud de Turci şi la Nord de Suedezi. Mustafa-Baiakdar îşi întărea poziţiile, ocupând Silistra şi trimiţând un detaşament de 500 de călăreţi, ca – din îndemnul lui Manuc- să apere oraşul Bucureşti de bandele lui Pasvant-Oglu, care operau în împrejurime nestingherite de vreo forţă armată disciplinată; în curând, însă, răscoala Sârbilor a îndreptat forţele lui Pasvant-Oglu spre frontul lor. Turcii nu aveau trupe permanente la Dunăre; doar Pasvant-Oglu îşi apăra teritoriul. Guvernul a recunoscut, atunci, pe Mustafa-Bairaktar drept guvernator al Ruşciucului, iar el s-a supus, în primăvara anului 1807, puterii marelui vizir, trimis la Dunăre.
Evenimentele militare erau complicate de neliniştea care domnea la Constantinopol. De la 1789, acolo domnea Selim al III-lea, un sultan progresist, care, căutând să salveze imperiul de ruină, a întreprins reforma pentru consolidarea guvernului central şi crearea unei armate puternice, ceea ce l-ar fi asigurat nu numai împotriva duşmanilor din afară, dar şi a samavolniciei aianilor. Nevoia acestor reforme s-a simţit, încă, din timpul războaielor dina doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Clerul, paşalele rebele, ienicerii şi alte elemente reacţionare ale ţării se opuneau măsurilor de însănătoşire, sprijinite de oamenii progresişti din rândurile moşierimii, ofiţerimii, funcţionărimii şi negustorimii. Când, la izbucnirea războiului cu Rusia, ultima oaste părăsi capitala, clerul şi ienicerii, în frunte cu Kabacci-Oglu, provoacă în Mai 1807 o răscoală, detronând pe Selim şi înălţând la domnie pe Mustafa al IV-lea (Ştirea a fost transmisă din Ruşciuc la Bucureşti prin scrisorile lui Manuc, adresate sărdarului Dinu Cervenovodali şi generalului Miloradovici, ceea ce notează protosinghelul Naum Râmniceanu, la 22 Iulie 1808. C. Erbiceanu, „Cronicarii greci cari au scris despre români în epoca fanariotă”, Bucureşti, 1890, p.280). Generalul Sebastiani (Sebastiani de la Porta 1775-1851, ambasador 1806-1808, viitor ministruşi mareşal), ambasadorul lui Napoleon, trădă şi el interesele fostului sultan.
În Iunie 1807 Mustafa-Baiakdar a fost numit paşă şi comandant al oştirii turceşti. Lui Manuc, sfetnicul său principal (rapoartele agentului francez Meriage „Documente Hurmuzaki, 1885, vol.II, supl.I, p.505, 517, 536), i s-a încredinţat aprovizionarea armatei, plata salariilor, întreţinerea cetăţilor dunărene şi continuarea tratativelor cu Ruşii. Mirzaian căuta mereu servească mereu cauza popoarelor oropsite din Sud-Estul Europei, intervenind cu autoritate la Mustafa-Baiakdar pentru cruţarea populaţiei băştinaşe şi menţinerea negocierilor de pace cu Rusia. Aceasta era cu atât mai greu cu cât el avea de înfruntat numeroşi agenţi francezi, cari urmăreau realizarea unui vast plan de învăluire a armatei ruseşti, prin Balcani. Cum a reacţionat Manuc la încercările Francezilor ne-o spun contemporanii, cel dintâi fiind Luca Kiriko, consulul rus din Bucureşti, care confirmă, la 20 Aprilie 1807 (N.Iorga, „Studii şi documente”, Bucureşti, 1906, p.124), în calitatea de prizonier la Pera, salvat de Manuc, anumite declaraţii de mai târziu ale acestuia:
-Paharnicul Manuc, din Muntenia, în timpul domniei lui Ipsilanti Vodă era întrebuinţat cu izbândă de acest domnitor în toate împrejurările critice, ca mijlocitor devotat intereselor acestui principat, ocrotit de înalta curte împărătească a Rusiei, către serhaturile vecine ale Giurgiului, Ruşciucului, Nicopolei şi Silistrei, în favoarea stipulaţiilor întărite şi prerogativelor ţării. Având, după ordinul special al împăratului, de la consulul rusesc din Iaşi, un paşaport ca locuitor al Astrahanului, a fost confident tainic al consulului împărătesc la Bucureşti, mai ales în vremurile furtunoase ale lui Mustafa-Baiakdar şi Pasvant-Oglu. Prin creditul şi influenţa sa, au izbutit boierii divanului muntean să aşeze hrana şi furaj pe toate punctele, unde trebuia să treacă oastea Rusiei (O notă critică a generalului Langeron, la adresa activităţii de aprovizionare a lui Manuc, în „Documente Hurmuzaki” vol. III, supl II, p.185); prin înrâurirea lui Manuc asupra lui Ahmet-Efendi (Administratorul moşiilor lui Mustafa-Paşa), comandantul trupelor lui Mustafa-Paşa în Muntenia, boierii acestui divan au putut să se retragă spre graniţa Transilvaniei, la apropierea oştirii ruseşti, pe care Turcii voiau să o atace; prin silinţele şi jertfele lui, oraşul Bucureşti n-a fost ars şi prădat. Manuc a ştiut să împace mânia lui Mustafa-Paşa, pentru manifestul pe care consulatul rusesc din Bucureşti avuse poruncă de a i-l transmite, în numele comandantului Michelson, din Iaşi, şi Mustafa-Paşa, supărat de plângerile consulatului Franţei, că Ruşii arestaseră consulul francez din Moldova, luând în Decembrie 1806, ca represalii, pe consulul Rusiei din Bucureşti (Însuşi Kiriko, autorul acestui certificat) şi închizându-l în cetatea Ruşciucului, cu gând de a-l jertfi acestor pofte precare de răzbunare, Manuc a ştiut să-l izbăvească din mâinile duşmanilor, făcând să se escorteze familia lui de la Bucureşti la graniţele Transilvaniei. El a ştiut să păstreze pe Mustafa-Paşa în dispoziţiile lui prielnice faţă de Ruşi, faţă de Ţara Românească şi de domnitorul ei (Constantin Ipsilanti), părât ca devotat Rusiei; el s-a priceput să oprească râvnă acestui comandant al oştirii de la Ruşciuc de a cădea asupra acestei provincii, golite atunci de trupe, şi de a prăda ţara pentru a duce în robie pe locuitori. El n-a cruţat nimic pentru a elibera pe chezăşia sa, pe prizonierii munteni, pe cari Regeb-Aga din Orşova şi alţi comandanţi turci îi trimiteau la Ruşciuc. Combătea insinuările perfide ale francezilor, cari trimiseseră un colonel al oştirii din Dalmaţia, cu depeşe ale mareşalului Marmont către Mustafa, ca să primească pe teritoriul său 30.000 de Francezi, destinaţi a se uni cu Turcii pentru a potoli răscoala Sârbilor şi a lupta împotriva Ruşilor din Ţara Românească şi Moldova, trecând apoi în Polonia, pentru a face, pe Bug şi pe Nipru, diversiuni în favoarea oştirii franceze. Într-adevăr, datorită influenţei lui Mirzaian, Mustafa-Paşa s-a opus acestor tratative, încât Francezii au răspândit în Rumelia o gazetă, declarând pe Manuc în solda Ruşilor, -articol reprodus în 1812 în Frankfurter Zeitung (arhiva din Hânceşti).
Intensitatea luptei era cu atât mai puternică, cu cât Ruşii, continuând războaiele împotriva lui Napoleon, nu dispuneau la Dunăre de forţe suficiente, ca să termine dintr-o lovitură cu rezistenţa Turcilor. Operaţiile militare se tărăgănau, încât salvarea Ţării Româneşti, lăsată în prada Turcilor cari se retrăgeau, devenea şi mai complicată. Cu atât mai interesant este certificatul eliberat lui Manuc de Dosoftei, mitropolitul Ţării Româneşti, la 1 Iulie 1809, la Bucureşti (N.Iorga „Studii şi documente”, vol. VIII, p. 127), mitropolitul îndreptând fierbinte rugăciuni pentru eliberarea patriei nenorocite, de sub jugul Turcilor, îndrăznind a crede, că măreţul şi generosul monah, ilustrul Alexandru, va răsplăti şi a apăra pe Manuc- binefăcătorul ţării noastre.

-Manuc-Bei, din vremea nenorocită când Pasvant-Oglu, paşa din Vidin, însărcinase pe neomenosul Manaf-Ibrahim să prade această ţară cu o bandă de hoţi şi să ducă în robie pe nenorociţii români, atunci acest prieten al nostru, după stăruinţele domnitorului şi rugăciunile boierilor ţării, a căpătat de la Mustafa-Paşa trupe, la sosirea cărora această bandă a părăsit ţara şi am scăpat de prăpastia, care ne ameninţa, numai prin înrâurirea şi activitatea sa. La cea dintâi declaraţie de război, domnitorul Ipsilanti punându-se sub ocrotirea oştilor ruseşti, -ţara noastră, în prada năvălirilor Turcilor dunăreni şi în mijlocul oştirilor ce se războiau, copleşită de un exces de anarhie, se înfăţişa în chip jalnic. Manuc-Bei, văzând această stare de neorânduială, ne-a convocat, ca şi pe cei dintâi boieri, şi după sfatul lui am trimis la cvartirul general al oştirilor ruseşti pe logofătul Varlaam, ca deputat, şi am arânduit tot pentru hrana oştirilor ruseşti şi uşurinţa mersului lor. Manuc-Bei a făcut şi mai mult: prin influenţa lui oastea turcească s-a pus în mişcare cu o lună mai târziu, ca Ruşii să poată câştiga vreme. Din nenorocire, Ruşii întâmpinau piedici şi Turcii luând până atunci Bucureştii, Manuc-Bei a adus şef al trupelor turceşti din Bucureşti pe prietenul său Ahmet-Efendi, care, chemându-ne, a declarat că, prietenul său Manuc-Bei, rugându-l a lua comanda oraşului, ne îndemna să fim liniştiţi: „Nu se va întâmpla nici un rău, nici vouă, nici ţării –spunea el – poruncile care le aduc cuprind osânda la moarte şi surghiun a mai multora din voi, pentru că au ajutat intrarea oştirilor ruseşti în această ţară. Prietenul meu Manuc-Bei datoraţi păstrarea vieţii voastre şi a ţării voastre. Vă jur pe legea mea că, dacă Ruşii se arată cu putere, voi părăsi acest oraş fără a face cel mai mic rău, dar, ştiind că această declaraţie ar putea să-mi atragă urmări nenorocite, păziţi taina şi nu spuneţi nimănui nimica.”
Aşa ne-a scăpat de moarte, aşa a scăpat ţara de pradă, fără să cruţe nici bani, nici osteneli, abia cu primejdia vieţii şi, în loc să primească o răsplată oarecare, datorită meritelor sale deosebite, a plătit însuşi o datorie de 60.000 lei, pe care ţara o avea faţă de Mustafa-Paşa.

La 5 Ianuarie 1809 (ibidem, p.126), membrii divanului Ţării Româneşti: mitropolitul, episcopii Râmnicului şi Buzăului, M. Kretzulescu ban, C. Filipescu vistier, R. Golescu vornic, I. Ralet logofăt şi C. Dudescu logofăt, mărturisesc şi ei că dragomanul Manuc a arătat în mai multe prilejuri, pe vremuri furtunoase, fără cel mai mic interes, şi chiar cu primejdia vieţii sale, sentimentele sale binevoitoare, făcând mult bine ţării noastre şi neamului nostru. A dăruit 60.000 lei, pe care-i împrumutase într-o clip când vistierul ţării n-avea fonduri şi nu era în stare să plătească. Acum patru luni, într-o clipă foarte grea, a mai împrumutat 100.000 lei, refuzând dobânda lor de 6.000 lei. E un adevărat patriot. Care numai i se şterge din catastiful isprăvniciei şi a se arăta atârnătoare de-a-dreptul de visterie, plătindu-se birul de-a-dreptul către ea, moşiile lui din Ilfov: Tâncăbeşti, jumătate, Dragomireşti, jumătate, Pupăza şi Hagi-Gheorghe. Dumnealui are dreptul de a chema străini şi de a face cu dânşii slobozii pe moşii; va fi îndatorat numai a plăti pentru ei birul, numărând zece case de moşie; ei vor avea aceleaşi îlesniri, pe care le-au încuviinţat prin aceasta locuitorilor de pe acele moşii, primirea străinilor fiind în favorul visteriei ţării.
* * * Ca să înţelegem influenţa lui Manuc Mirzaian, care se manifestă şi în atitudinea Turcilor faţă de Principatele Dunărene trebuie să analizăm stările politice din Imperiul Otoman, unde acest fruntaş şi-a rezervat un rol de seamă. Am arătat, cum acestui sfetnic al lui Mustafa Paşa i s-au încredinţat sarcini importante în legătură cu întreţinerea armatei şi continuarea negocierilor de pace cu Ruşii, care s-au reluat în urma întâlnirii de la Tilsit, dintre Alexandru I, împăratul Rusiei, şi Napoleon, la Slobozia, în August 1807, a fost semnat armistiţiul dintre Ruşi şi Turci, care n-a satisfăcut însă pe adversari, iar guvernul noului sultan Mustafa al IV-lea nu l-a respectat chiar din primul moment. Totuşi, pentru un timp oarecare ostilităţile au încetat şi Mustafa-Paşa a putut să-şi îndrepte atenţia către Constantinpol. Anarhia şi samavolnicia reacţiunii întronate contribuiau la decăderea prestigiului capitalei, în schimb sporind însemnătatea Ruşciucului, ajuns nu numai centrul forţelor armate din Turcia Europeană, dar şi focarul vieţii politice a Imperiului Otoman (A.F. Miller, op.cit, p.193). Mustafa-Paşa avea o oaste de 20.000-30.000 de oameni disciplinaţi, însă anarhia din capitală putea să cuprindă şi armata, încât comandantul suprem era interesat în restabilirea imediată a ordinei în Constantinopol. În jurul lui Mustafa-Paşa s-au adunat demnitarii de seama ai imperiului: Mehmed-Tahsin-Efendi, fostul secretar de stat, Mehmed-Emin-Behidj-Efendi, inspectorul intendenţei armatei, Ramis-Efendi, fostul locţiitor al haznadarului de stat, Refik-Efendi, fostul kiahi-bei (ministru), Reis-Efendi (ministrul afacerilor străine) şi Galib-Efendi (1763-1828, viitor ministru al afacerilor străine). Toţi aceştia au format un comitet secret al „Prietenilor de la Ruşciuc”, care urmărea restabilirea ordinei în Imperiul Otoman şi îndreptarea ţării pe drumul reformelor progresiste începute sub domnia sultanului Selim al III-lea. Conducerea comitetului sau a societăţii secrete şi executarea hotărârilor revenea lui Mustafa-Paşa, iar în sânul grupului rolul îndrumător deţinea Ramis-Efendi. La activitatea societăţii secrete mai participau Manuc şi Ahmet-Efendi (A.F. Miller, op.cit. p.197-198. Fără să aibă la îndemână materialul complet cu privire la activitatea lui Manuc, A.F. Miller îl aminteşte după Ahmet-Efendi, care s-a dovedit în realitate o unealtă a lui Manuc).
Încă în ajunul izbucnirii războiului ruso-turc, neliniştea permanentă a vieţii din Imperiul Otoman a pus pe gânduri pe Manuc Mirzaian. Odată cu declanşarea ostilităţilor, situaţia lui a devenit chiar dubioasă. De sigur, apropierea oştirilor ruseşti de Dunăre şi chiar de a sa depăşire, în lupte, a acestui fluviu, a contribuit la întărirea ideilor nutrite de popoarele subjugate de Turci, că izbăvirea va veni în curând din partea Ruşilor. Cu toate acestea, dacă Turcii ar fi urmat politica înţeleaptă a lui Mustafa-Paşa, inspirată de Manuc, probabil s-ar fi ajuns la o pace grabnică şi echitabilă, cu Ruşii, şi acelaşi Manuc ar fi rămas pe vechea lui linie de conduită. Cetăţean rus în taină, dar ale cărui interese economice erau legate mai mult de teritoriile de la Sud de Dunăre, cât trăia Mustafa-Paşa Manuc a rămas credincios acestui proteguitor al său şi, astfel, a servit cauza „Prietenilor de la Ruşciuc”, cu mijloacele sale băneşti (A.F. Miller, op.cit., p.202-203). A.F. Miller subestimează întru câtva pe Manuc, afirmând că el, în calitate de creştin, nu putea să ocupe un post de conducere în aparatul de stat turcesc, încât rolul său în sânul societăţii secrete ar fi mai modest, deşi nu mai puţin important; însuşi faptul că i s-au acordat la Constantinopol, onorurile fără precedent, confirmă rolul său cu totul excepţional în activitatea societăţii din Ruşciuc. De altfel, A.F. Miller arată, că în mâinile lui Manuc erau toate resursele financiare ale lui Mustafa-Paşa şi toate afacerile lui comerciale; i s-a încredinţat partea importantă, poate chiar hotărâtoare a acţiunii: salarizarea trupelor, încât istoricul sovietic îl consideră o „Eminence gris” a „Prietenilor din Ruşciuc”, stăruind asupra faptului că Remis-Efendi şi Manuc erau principalii inspiratori ai societăţii secrete (Ibidem, p.206, 270). Trebuie să adăugăm că acţiunea lui Mustafa-Paşa şi a prietenilor săi era strâns legată de cercurile comerciale-burgheze ale popoarelor subjugate de imperiu- Greci, Armeni, în parte Bulgari, contactul acesta fiind menţinut de Manuc şi colaboratorii săi (A.F.Miller op.cit., p292 aminteşte pe fraţii Sebastian, pe Rosetti, secretarul lui Mustafa-Paşa, pe Moruzeşti, Kallimah ş.a.).
În urma încheierii armistiţiului, Mustafa-Paşa a părăsit Ruşciucul, unde a lăsat numai pe Manuc, ca să menţină legăturile cu Ruşii. Comandantul trupelor turceşti s-a îndreptat spre Constantinopol, ca să restabilească drepturile sultanului Selim. La 13 Iulie 1808 Kabacci-Oglu a fost ucis, dar nici Selim n-a supravieţuit evenimentele, fiind proclamat atunci, ca sultan, Mahmud al II-lea (1808-1839), care i-a şi încredinţat lui Mustafa_paşa, la 28 Iulie, postul de mare vizir. Odată cu aceasta, ascensiunea lui Manuc Mirzaian a devenit vertiginoasă. Încă la 24 Octombrie 1807, pentru aprovizionarea armatei de sub comanda lui Mustafa-paşa şi pentru participarea la acţiuni militare, i s-a conferit de sultan rangul de mare dragoman al Sublimei Porţi (A.F. Miller op.cit., p.272, subliniază că, pentru prima oară, această funcţie s-a încredinţat unui nefanariot). Iată şi firmanul de conferire (Copie legalizată din arhiva lui Tigran Pruncul):
„Înalta poruncă a sultanului Mustafa al IV-lea.
Celui ce slujeşte drept pildă cadiilor şi judecătorilor, izvorul judecăţii şi elocvenţei, domnul nostru cadi de Ruşciuc (prelungească-se judecata lui!); celui ce slujeşte drept pildă celor mai străluciţi şi vestiţi boieri, comandantul ienicerilor din Ruşciuc (înmulţească-se slava lui!); celui ce slujeşte drept pildă celor egali cu dânsul, haznadarul de Ruşciuc (înmulţească-se destoinicia lui!), cu primirea acestei înalte, auguste porunci să fie cunoscut: boierii moldoveno şi munteni, îndatoraţi în slujbă să fie activi în treburi, stăruitori şi demni de încredere, îndeplinind cu toată cinstea şi adevărul funcţiile încredinţate lor, după mie înnăscută şi mie împărătescă dragoste de obicei sunt răsplătiţi şi sunt înălţaţi faţă de cei egali în ranguri, ca din revărsarea fecundelor dărnicii să se facă cei mai slăviţi şi renumiţi.
De aceea, în prezent din numărul boierilor munteni, înălţat mai înainte pentru slujba adevărată prin sârguinţă şi dreptate la demnitatea de cămăraş, care slujeşte drept pildă boierilor de religie creştină, boierul Manuc (fie toate treburile lui în fericire!), pentru sârguinţa şi dreptatea arătate în postul de intendent, încredinţat lui pe lângă atctualul comandant suprem al frontului dunărean, sfetnicul în organizarea păcii, al celui mai vestit ilustru paşă de Silistra, Mustafa (Prelungească-i marele Dumnezeu slava sa!), căruia el a adus armată aprovizionare şi vite, pentru participarea lui la treburile militare şi altele, în care, după datoria stăruinţei şi supunerii, îndeplinind cele mai trebuincioase misiuni al slujbei, pentru prezentarea de către el a condiţiilor drepte, corespunzătoare în totul cu deplină cinste, sinceritate şi, în sfârşit, pentru grija şi strădania lui, prin cuvinte inexprimabile distingându-se înaintea celor egali şi de aceeaşi vârstă, prin servicii demne, însemnate şi înfăptuiri lăudabile, strălucite, de asemenea, astăzi, anul 1222, lunii Şaban, ziua 21, în exprimarea dărniciilor împărăteşti, după înaltă poruncă, îl ridicăm la demnitatea de dragoman pe lângă înaltul divan”.
În arhiva din Hânceşti, am găsit originalul acestui firman, în care Manuc este scutit de primirea investiturii din mâinile domnitorului Ţării Româneşti, obţinând numirea pe picior de egalitate cu acesta. La 1 Şaban 1223 (22 septembrie 1808, arhiva din Hânceşti), el a mai primit scrisoarea marelui vizir Mustafa-Paşa, care, adresându-se: „amabilului său prinţ”, îi comunica porunca sultanului, ce i s-a transmis drept răsplată pentru repararea cetăţilor dunărene şi aprovizionarea armatei cu pesmeţi:
„Dragomanul Manuc cu credinţă îndeplineşte sarcinile slujbei. Încuviinţez sârguinţa arătată de el în treburi şi mulţumesc pentru îndreptăţirea părerii frumoase ce-am căpătat despre el. Ca răsplată pentru devotamentul său, îi hărăzesc titlul de prinţ al Moldovei, şi doresc ca pe viitor el să adâncească strădania lui în slujba mea”.
Cum Scarlat Kallimah, numit la 23 Aprilie 1807 domnitor al Moldovei, n-a putut să ajungă la tron, ţara fiind ocupată de Ruşi, Manuc a fost numit bei sau principe al Moldovei, rămănând nominal domnitor până în Decembrie 1808, chiar şi mai târziu, când a părăsit Turcia (poate, acest titlu răspundea unei tradiţii turceşti, prin care titlul de „bei” nu putea să fie conferit unui nemahomedan decât în legătură cu ocârmuirea unei regiuni ?).
Marele vizir Mustafa-Paşa, dorind să realizeze reformele proiectate de „Prietenii din Ruşciuc”, îl cheamă pe Manuc-Bei la Constantinopol, unde acesta avea un palat luxos (Revista Vatra, 1894, p.255). Solemnitatea intrării beiului în capitală, la 4 Octombrie 1808, a provocat sensaţie. El era însoţit de un cortegiu de o sută de armeni, întreaga procesiune îndreptându-se spre Poartă, unde Manuc-Bei şi-a luat în primire în mod oficial postul de mare dragoman (A.F. Miller, op.cit., p. 296, Scrisoarea unui corespondent secret al consulului Kiriko, din Constantinopol, la 13-25 Octombrie 1808). Colonia armenească din Constantinopol era aşa de convinsă de puterea beiului, încât nădăjduia să obţină din partea marelui vizir un firman, prin care i s-ar ceda posesia asupra „Locurilor Sfinte” din Ierusalim (Ibidem, p. 296. Scrisoarea baronului Hubsch, ambasadorul Danemarcei la Constantinopol, adresată baronului Blome, ambasadorul Danemarcei la Petersburg, la 20 Decembrie 1808).
Manuc-Bei a început să-şi exercite funcţia de mare dragoman, asistând la recepţiile diplomaţilor şi la alte ceremonii. Influenţa binefăcătoare asupra marelui vizir Mustafa-Paşa şi cinstea înţeleptului şi ponderatului său sfetnic, Manuc-Bei, sunt subliniate de contemporani (Constantin Karadja banul, Efemeridele, extras din Buletinul Comisiei Istorice, Bucureşti, 1924 p. 168-170; în schimb Kardja îl caracterizează pe Ahmet-Efendi ca foarte ticălos, sgârcit şi îngâmfat. Comp. şi: Ahmet Djevdet, Tarih, IX, p. 49). Importante erau atribuţiile, care el le păstra pe lângă marele vizir, ca împuternicit în ce priveşte tratativele de pace cu Rusia, în problema Principatelor Dunărene, din perioada dintre întrevederile ruso-franceze dela Tilsit şi Erfurt, la acest din urmă congres s-a hotărât cedarea Principatelor Rusiei. La 12 Noembrie 1808, la Constantinopol a sosit curierul comandantului armatei ruse Prozorovski, căpitanul A.G. Krasnokutski, care a şi luat îndată contact cu Manuc-Bei şi a fost primit în audienţă de marele vizir. La 14 Noembrie i s-a transmis răspunsul Porţii, urmând ca a doua zi emisarii turci să plece la Iaşi, pentru negocieri cu reprezentanţii ruşi (A.F. Miller, op.cit., p. 305-309). Seara la 14 Noembrie, căpitanul Krasnokutski a petrecut-o în luxosul palat al lui Manuc-Bei, de lângă Bosfor, la Ortakioi, asistând la un splendid ospăţ (A.F. Miller ibidem, p. 372, 312, comp. Notiţele zilnice ale lui A.G. Krasnokutski, despre călătoria sa la Constantinopol, publicate la Moscova, în 1815, p. 14, 16, 25, 29-31).
Marele vizir Mustafa-Paşa n-a urmat însă, în totul, sfaturile lui Manuc-Bei, concediindu-şi oştirea. Faptul trezi îndrăzneala reacţiunii duşmănoase. La 14 Decembrie Manuc_bei a însoţit pe marele vizir într-o vizită la şeihul islamului- povesteşte Hevond Hovnanian. – A doua zi, în timpul răscoalei care a izbucnit, Mustafa-Paşa fu omorît, palatul său pierind în flăcări. Prevenit în ultima clipă, Manuc-Bei scapă ca prin minune, fiind căutat pretutindeni, ca haznadarul marelui vizir. Doi francezi, conţii Langeron (Documente Hurmuzaki, 1887, vol. III, supl. I, p.157) şi Lagarde (Auguste de Lagarde, Voyage de Moscou a Viene, Paris, 1824, p.369), au întipărit în memoriile lor bârfelile vrăjmaşilor beiului, cum că el ar fi fugit, acaparându-şi tezaurul lui Mustafa-Paşa. Am spulberat definitiv acest basm, tezaurul marelui vizir păstrându-se – evident – în palatul său, de unde a fost jefuit de ieniceri, ori – unde a pierit în flăcări. După izvoarele istorice recent publicate (A.F. Miller, op.cit., p.322), Manuc-Bei ar fi părăsit Constantinopolul îmbarcat pe un vas închiriat, navigând spre coasta Mării Marmara, la Vize. Condiţiile plecării subite, povestite de Hevond Hovnanian, nu permit să presupunem, că el ar fi avut timpul să scoată ceva din propria-i casă, cu atât mai mult – un tezaur compus din aur şi pietre preţioase – din palatul asediat de rebeli, din care n-a avut posibilitatea să scape marele vizir. Ajungând la ţărm, beiul a continuat drumul călare (Naum Râmniceanu, notează la 17 Noembrie, data este greşită, 1808 că „Manuc a scăpat pe uscat şi a venit la Bucureşti”. C. Erbiceanu, op.cit., p.282), escortat de un detaşament de 150 călăreţi, trimişi în întâmpinarea lui de Ahmet-Efendi. Situaţia lui rămânea nesigură: el era deocamdată, propriu zis, prizonierul lui Ahmet-Efendi, care luându-şi de soţie văduva lui Mustafa-Paşa, s-a instituit astfel succesor al marelui vizir (A.F. Miller op.cit., p.337); Omul acesta interesat (Este de asemenea caracterizarea dată de A.F. Miller Ibidem, p.204) n-ar ceda vreo parte a „moştenirii” defunctului lor protector. Dar chiar dacă Manuc-Bei ar fi moştenit ceva din ceea ce aparţinea lui Mustafa-Paşa, credem că el ar fi fost cel mai în drept să preia această succesiune, dela marele vizir, care atât timp confunda averea beiului cu propria-i vistierie.
Om prevăzător, Manuc-Bei îşi învestise mai demult o parte din bogăţii în moşii şi alte întreprinderi din Muntenia, unde samavolnicia paşalelor din Ruşciuc nu se extindea în aceeaşi măsură, iar legăturile lui cu Ruşii şi războiul lor împotriva Turcilor îi îndreptăţeau cu atât mai mult intenţiile. Ştia prea bine ce însemna un mare dragoman al Sublimei Porţi, splendit caracterizat de Ferrieri, agentul Ecaterinei II la Constantinopol, fie şi de Langeron, - demnitar în aparenţă strălucit, dar care avea de aşteptat doar soarta jalnică a fraţilor Moruzi, de după pacea din Bucureşti...
*********